Explorările paraclinice evidenţiează:

• acidozâ
• creşterea produşilor de putrefacţie intestinală;
• hiperpotasemie;
• hipocalcemie;
• hiperazotemie;
• hiperglicemie.

   Pronostic:
Depinde de durata insuficienţei renale. Daca funcţia renală se restabileşte către a cincea – a şasea zi, bonavul se vindecă. Dacă funcţia renală nu se restabileşte rapid, apar tulburări biologice. Aplicate la timp, metodele de epurare extrarenalâ permit vindecarea definitivă, rinichii recuperându-şi în întregime funcţiile.
   Tratament:
Se adesează cauzei [şocul hipovolemie, hemoragiile, deshidratările, înlăturând agenţii toxici]. In perioada oligo-anurică se combate retenţia azotată printr-un regim gluco-lipidic, care să furnizeze 2000 calorii/zi, cu aport redus de apă şi K. Acidoza se combate cu soluţie de bicarbonat de NaCl 4g%o [200-300 ml/zi], iar hiperpotasemia cu 50-100 ml ca gluconic, glucoza hipertonică asociată cu insulina.
In cazurile foarte grave se recurge la hemodializă. Anuria se combate cu perfuzii de Manitol 20%, furosemid 2g/zi la interval de 3 h pentru forţarea diurezei. Când este cazul, se administrează antibiotice cu toxicitate renală redusă [Penicilină, Ampicilina, Oxacilină, Eritromicinâ], masa eritrocitară sau sânge integral proaspăt, Plegomazin 25 mg i.m., sedative.
2. Insuficienţa renală cronică:
Definiţie:
Este o scădere progresivă a capacităţii funcţionale renale, cu reţinerea în organism a substanţelor toxice rezultate din metabolism şi cu evoluţie către uremie terminală.

Etiologie:
Insuficienţa renală cronică reprezintă etapa finală a bolii renale, în special a pielonefritelor, glomerulonefritelor cronice, a HTA maligne, a obstrucţiilor căilor urinare.
Patogenie:
Se ştie că, în mod normal rinichiul are o rezervă funcţională care îi permite să se adapteze unor solicitări crescute. In insuficienţa renală cronică, distrugerea netronilor nu mai permite această adaptare. Prima funcţie alterată este capacitatea de concentraţie. In stadiul iniţial, rinichiul poate asigura homeostazia mediului intern, adică sâ menţină constantă cantitatea de sare, apă, substanţe azotate şi electroliţi din organism, care se realizează prin unele mecanisme compensatoare, principalul fiind poliuria.
In această perioadă, poliuria se însoţeşte de hipostenurie [de scăderea capacităţii de concentraţie]. Odată cu progresarea leziunilor, poliuria devine maximă şi scăderea capacităţii de concentraţie este foarte severă. Când densitatea urinii oscilează, invariabil între 1010-1011 aceasta este faza de izostenurie. In ultimul stadiu insuficienţa renală se decompensează şi apare oliguria cu izostenurie şi apoi uremia terminală.
Simptome:
– în stadiul compensat, starea generală este relativ bună. Diagnosticul se precizează prin explorarea funcţiilor renale, care arată scăderea capacităţii de concentrare şi reducerea filtrării glomerulare. Pot apărea unele semne clinice ca:

• astenie;
• cefalee;
• scăderea poftei de mâncare.

Cel mai important semn este poliuria, care se însoţeşte la început de hipostenurie, iar mai târziu de izostenurie.

In stadiul de insuficienţă renală decompensată, starea generală se alterează progresiv, apărând numeroase simptome clinice şi biologice. Tulburările digestive se accentuează, apărând inapetenţa, greţuri, vărsături, diaree. Bolnavul prezintă prurit şi o paloare caracteristică [galben-murdar] a tegumentelor şi mucoaselor.
Apar semne nervoase ca: cefalee, ameţeli, somnolenţă sau criză convulsivă, bolnavul este dispneic. Analiza sângelui pune în evidenţa anuria şi unele tulburări hemoragice. Urinile sunt palide, iar mai târziu apare oliguria terminală.
Oliguria:diureza scăzută, respectiv sub 800 ml/zi.
Poliuria:bolnavul prezintă micţiuni frecvente în cantităţi mari. diureza fiind 2500 ml/zi.
Uremia:stadiul terminal al insuficienţei cronice.
Simptomele pot fi grupate în:

• stare generală profund alterată, oboseală fizică şi psihică, tegumente palide, prurit, hipotermie, senzaţii de frig;
• respirator – miros amoniacal al aerului expirat;
• digestiv – repulsie totală faţă de alimente, greaţă şi vărsături până la intoleranţă gastrică, uneori melenă;
• Cardio-vascular – insuficienţă cardiacă, HTA [raport cu afecţiunea cauzală], pericardită;
• Neurologică – cefalee precoce, continuă şi chinuitoare, contracţii musculare, somnolenţă stări cofuzionale, delir şi comă.

Evoluţia:
Este foarte variabilă, uneori rapidă [în câteva luni], alteori lenta [ani]. Supravegherea riguroasă, cu menţinerea echilibrului hidroelectrolitic şi metabolic, permite o evoluţie îndelungată.

Complicaţii;
Sunt numeroase, cele mai periculoase fiind edemul pulmonar sau cerebral, infecţiile.
Pronostic:
în stadiul compensat este relativ bun, în stadiul decompensat este sumbru.
Diagnosticul pozitiv:
Se bazează pe faza compensată, pe explorările funcţionale renale.
Tratamentul profilactic vizează:
1.    depistarea şi tratarea în faza incipientă, afecţiunilor
renale, în special a celor bilaterale;

• evitarea hemoragiilor şi deshidratărilor;
• tratarea complicaţiilor.

                 Tratamentul curativ vizează:

• repausul va fi parţial în stadiul compensat [12-14 ore/zi] şi total în cel decompensat;
• dieta nomiocalorică [2000-3000 calorii/zi], moderat hipoproteicâ, normolipidicâ şi hiperglucidicâ în faza compensată. In faza decompensată, proteinele vor fi reduse 20-30 g/zi, se administrează glucide în exces şi puţine grăsimi. In faza de uremie, când alimentaţia pe cale orală nu este posibilă,se recurge la alimentarea pe sonda sau perfuzie i.v. cantitatea de apă, permisă este de 1500-2000 ml în stadiul decompesat şi 600-700 ml în stadiul decompensat, adâugându-se cantitatea de apă pierdută prin vărsături, diaree, urină.

Tratamentul medicamentos:
Se combate acidoza administrând alcaline sub formă de acetat de Na, citrat de Na, se va avea grijă ca Na să nu fie dat în exces.

Hipokaliemia:
Se corectează prin aport alimentar [fructe, legume, sucuri] şi săruri de K.
Metodele de epurare extrarenală nu dau rezultate nete.
Trebuie încercate în faza uremică finală, în care se pot obţine unele ameliorări. Transplantul de rinichi pare să dea rezultate bune. O atenţie deosebită se acordă toaletei bolnavului: igiena gurii cu glicerina boraxatâ sau apă bicarbonatatâ, igiena generală, deoarece bolnavul pierde uneori urina şi fecale, prevenirea şi tratarea escarelor.
Simptome funcţionale:
Cele mai frecvente sunt: durerea,tulburări de micţiune, piuria, hematuria.
1.   Durerea în regiunea lombară, apare spontan cu sediul
unilateral sau bilateral.
Durearea lombară bilaterală, de o intensitate redusă [surdă] apare în glomerulonefrita acută sau cronică, scleroză renală.
Durerea de intensitate mare, unilaterală, apăruta sub formă de criză paroxistică cu debut în regiunea lombară şi iradieri pe traiectul ureterului spre fosa iliaeă, regiunea inghinală, organele genitale şi faţa internă a coapsei respective şi în colica renală.
Durerea este atroce, permanentă şi are caracter de sfâşiere, înţepătură sau greutate.
Bolnavul este agitat, caută o poziţie antalgică, are senzaţia de micţiune. De obicei apare brutal şi durează ore sau zile. Apare litiaza renală [calculul care pătrunde pe ureter].
2.  Tulburări de micţiune:
•   polakiuria – micţiuni frecvente în cantităţi mici, uneori
chiar câteva picături:-cistite;
•   iskiuria-retenţia de urină; incapacitatea vezicii urinare de
a-şi evacua urina;

• disuria-eliminarea urinei cu dificultate şi durere;
• nicturia -inversarea raportului numărului de micţiuni şi a cantităţii de urină emisă în timpul zilei şi nopţii;

•   incontinenţa de urina- emisiuni urinare involuntare şi
inconştiente.
Tulburări ale volumului urinei:

• poliuria- diureza peste 2000 ml/zi. Poate apare în perioada de debut a unor boli infecţioase după crize de colici renale, în perioada de compensare a insuficienţei circulatorii, în perioada de reabsorbire a edemelor;
• oliguria- diureza sub 1000 ml/zi, are cauze renale şi extrarenale. Apare în caz de afecţiuni însoţite de transpiraţii abundente, vărsături, diaree accentuata, hemoragii abundente în perioada acută a unor boli infecţioase, insuficienţa circulatorie, colici renale, glomerulonefrită acută;
• anuria- absenţa urinei în vezică. Poate surveni în caz de glomerulonefrite acute, nefropatii gravidice, traumatisme lombare, intervenţii chirurgicale.

3 .Hematuria – prezenţa sângelui în urină, care capătă o culoare roşie deschisă sau închisă. Numai hematuria macroscopică este un simptom funcţional urinar, deoarece există şi hematurii puse în evidenţa numai prin metode de laborator. Provenienţa hematuriei se stabileşte prin proba celor trei pahare conice. Bolnavul urinează în cele trei pahare conice: câteva picături în primul pahar, cea mai abundentă în cel de-al doilea pahar şi ultimele picături în cel de-al treilea pahar. Dacă, hematuria apare numai în primul pahar este de origine uretrală, dacă, apare în ultimul pahar este de origine vezicală, iar în toate trei paharele este de origine renală.
4. Piuria- reprezintă prezenţa puroiului în urină. Se traduce macroscopic printr-un aspect tulbure al urinelor, dar nu poate fi afirmată decât prin examen microscopic, examen care arată prezenţa unor leucocite polinucleice, mai mult sau mai puţin alterate.
Piuria este datorată unor leziuni ale aparatului urinar şi în acest caz, ca şi în cazul hematuriei se poate recurge la proba celor trei pahare conice pentru a preciza piuria.